Suflet ca o gara
cu lipici pe sine.
Vin trenuri,
stau nițel,
și când apuca sa se lipească
au și plecat.
Au plecat
cu bucăți de sine pe roti.
Ce a rămas
e reparat
pentru următorul tren,
care iar
lasă în urma prăpăd.
Uneori mai apar trenuri noi,
cu roti mai lucioase.
Nu se prind la fel de bine
ca locomotivele pufăitoare,
atât de dragi.
Trenurile mele
se întorc periodic,
la intervale
mai mici sau mai mari
de timp.
In general,
toate se indreaptă către Mangalia,
și pleaca de la linia 5.
Nu am depou.
Desi mi-ar placea.
As putea pastra cate un vagon,
doua...
Dar nu vreau.
De ce atatea cladiri?
Una e suficient.
Nodul si sinele rupte.
O sa vorbesc, totusi,
cu cei de la sediul principal.
Poate au idee
cat timp o sa mai functioneze
vreo 5 din trenurile mele.
As vrea doar sa stiu
de cate ori va trebui
sa mai repar sinele in urma lor.
In dreptul intrarii
deja pamantul se surpa.
Nivelul solului e
cu mai bine de 65 cm
mai scazut decat pe camp.
Si muncitorii
nu mai vor sa lucreze serios.
De ce sa se chinuie,
daca si data viitoare
tot la fel se va intampla?
Am descoperit ca
gara mea transmite uneori,
prin difuzoarele neconectate la curent,
voci colorate.
Unii călători rad,
altii se sperie.
Dar pentru mine e
o dorintă implinită.
O sa imi pun antene pe acoperis,
să arăt ca o ciupercă.
Poate, astfel,
voi auzi mai clar.
Gară urâtă.
